Arta pierduta a recunostintei

Multumesc in primul rand, sufletului care m-a inspirat sa scriu aceste randuri. Lui S.A.

 

Mare mi-a fost mirarea, cand o persoana din trecutul meu s-a uitat in jurnalul meu (fara permisiunea mea) si m-a intrebat, de ce imi incep primele randuri prin a multumi. 

 

N-am apucat sa raspund ca a urmat o alta intrebare: cui multumesti tu?

 

Recunosc ca, in acel moment fierbea sangele in mine de frustrare si de remuscare ca, eram langa o astfel de persoana. Acum insa, privesc lucrurile diferit si inteleg de ce, era atat de mirat si chiar indignat de recunostinta mea.

 

Pana sa inteleg importanta recunostintei si sa o aplic in viata mea, eram la fel ca si acea persoana care nu intelegea, de ce eu multumeam si mai ales, cui. Si poate ca aveam nevoie sa vad, prin el, vechea mea versiune, ca sa ma asigur ca nu voi mai fi niciodata asa. Pentru asta ii multumesc.

 

Spuneam ca o vreme, am privit viata si fiecare zi ca fiind ceva ce mi se cuvenea. Ma simteam indreptatita sa ma trezesc, sa primesc si alte aspecte pe care le ceream dar pentru care, nu multumeam niciodata. 

 

Si chiar daca o faceam, era un mecanism superficial care la primul refuz sau obstacol, se transforma intr-o tragedie.

 

 

Altfel spus, daca mi se luau cele pentru care multumeam sau nu mi se dadea ceea ce ceream, ma razvrateam nespus de tare si consideram acest lucru ca fiind o nedreptate.

 

Am iesit greu din aceasta aroganta, care nu era decat o lipsa de cunostinta si smerenie. Nu stiam ca nu stiam iar asta m-a condus la multe alegeri gresite si la multe conflicte, atat cu mine insumi cat si cu altii.

 

Atunci cand esti convins de ceva, doar pentru ca asa ai citit tu si faci din asta un adevar suprem, esti expus/a la multe pericole. 

 

Una este sa cunosti si alta este sa fii de acord cu cel care cunoaste.

Una este sa stii si alta este sa aprobi pe cel care stie.

 

Nu am crezut niciodata ca, voi ajunge sa multumesc pentru ceea ce nu am sau pentru ceea ce mi s-a luat. Si am ajuns sa fac asta cu usurinta, prin a ma smeri si prin a da voie Celui ce ma cunoaste sa-mi arate, sa ma invete.

 

De multe ori ne bucuram cand ne iese ceva, cand obtinem si cand primim ceea ce vrem, dar ne suparam si ne plangem atunci cand se intampla opusul. Stii de ce?

 

Pentru ca atunci cand iti iese asa cum vrei sau cand obtii ceea ce vrei, iti dai tie credit. Iar atunci cand nu-ti iese, pui pe seama altcuiva. Ori pe Dumnezeu, ori pe alti oameni. Ce observam aici?

 

Ca atat timp cat avem nevoie si suntem in nevoi, cerem si cautam ajutorul Divin, dar odata ce am obtinut ceea ce vrem, nu mai simtim nevoia sa ramanem in legatura cu Cel ce ne ofera.

 

Si iata cum arta recunostintei incepe sa fie uitata, prin refuzul nostru de a accepta ca si ceea ce primim si ceea ce ni se ia, sunt daruri pentru care trebuie sa multumim.

 

Asadar, daca nu gasesti nici un motiv pentru care sa multumesti, doar pentru ca nu ai ce vrei sau cum vrei tu, multumeste si fii recunoscator/recunoscatoare. 

 

Pentru ca in spatele refuzului, a respingerii si a intarzierilor, se afla un proces perfect creat de Dumnezeu care te protejeaza si te pregateste.

 

 

Sa multumesti este minimul de efort si implicare pe care le poti face!

 

Daca simti nevoia sa ceri ghidare sau sa impartasesti, o poti face prin intermediul acestui contact: perspective@totnoi.com

 

Sau poti face direct o programare pentru consiliere, apasand link-ul de mai jos: